Dorin Spineanu e un scriitor de la Iaşi, probabil jurnalist ca formaţie, autorul unor proze slăbuţe estetic, dar "compensate" prin pornografia şi umorul gros, de toaletă publică, justificându-se probabil prin intenţia scriitorului de a spune adevărul brut şi brutal. N-avem nimic cu astfel de dorinţi doar că realizarea lor efectivă ne lasă impresia unor scenarii necizelate de presă de scandal cu toată recuzita de târfe, beţivani şi cinism ieftin, într-un registru lexical adecvat fondului. Iulia e o cărticică ce adună patru proze din care ultima ar mai fi ceva-ceva, cu firele unei naraţiuni de spionaj sau şantaj politic, deşi tot cu personaje schematice, previzibile şi copiate parcă dintr-un film american de mâna a doua, de la nevasta alcoolică dar superbă de politician corupt la "bulangii" acefali si periculoşi. Povestirea se salvează întrucâtva pentru că nu poţi scrie cu blândeţe despre aiurelile şi potlogăriile primilor ani de după revoluţie din România, ba chiar "dă bine" să reciclezi câteva dintre clişeele infraliteraturii, doar că rezultatul, spre a fi valabil, are nevoie de mai mult de atât. Realism dur, sex şi politică ar fi reţetarul etern de succes la public, prezent cu ceva mai multă onestitate şi în Hustler. Autorul însă ţinteşte către literatură, de aceea face rost de mai multe perspective auctoriale, relativizează gradul de cunoaştere al fiecăreia dintre ele, e autoreferenţial din belşug, însă toate aceste procedee sunt "fumate" de mult, cel puţin în varianta clasică, de manual, aplicată de Dorin Spineanu aici.

Prozaismul şi blazarea, duritatea şi scârba sănătoasă de mizeriile acestei lumi şi de condiţia de scriitor, înţelegem că totuna cu cea de curvă, sunt substanţa păstoasă a primelor două proze, din care una e un fel de parabolă a creaţiei, gen "daimonul lui Dorin Spineanu către sine", şi din care vă cităm un fragment de dialog, semnifica