De obicei, poeţii mari ai lumii, dezarmaţi social şi financiar, mor tineri, săraci, deseori necunoscuţi mulţimilor. Cazurile fiind numeroase, nu mai cităm. Nici la noi regula nu se dezminte. Exceptându-l pe Tudor Arghezi, aprig la câştig, exemplele sunt rare.
Doinaş, academician, senator, pare să intre în tagma din urmă, şi datorită fericitei longevităţi. Şi totuşi, în ciuda succeselor sociale precum şi a vârstei înaintate, el a rămas un sărac, un singuratic, un om modest, cu o fire atât de echilibrată şi de aleasă. Soarta se pare că i-a făcut cu ochiul: hai, băiete, treci, cu tine facem o excepţie!...
Iată ce scrie poetul sărbătorit la pagina 358 a splendidei sale cărţi de proză T de la Trezor în care defineşte cel mai bine crezul liricii sale:
Exact în momentul când ajung în pragul ultimei grote... orologiul moară de vânt... bate miezul nopţii... Când ultima notă majestuoasă se stinge, intru cu gravitate în sala luminată a giorno, şi iată-mă, brusc, înconjurat de mine însumi!... Simplu joc? Sau vanitate? Sau joc al vanităţii? Amuzament faraonic?... Nimic din toate acestea. Ca orice artă de a conduce - mai ales arta de a conduce arta - trebuie ridicată la un nivel de conştiinţă absolut lucidă...
Fie ca această senină robusteţe şi limpezime, această forţă a cuvântului perfect suprapus ideii, această justă administrare a logosului, cum admirabil spune Ştefan Augustin Doinaş, să cucerească şi decada a noua precum şi vârful înzăpezit al Veacului, întreg...
În cinstea lui, doar ca o glumă întremătoare, încredinţez prima dată tiparului o misivă însoţită de o poezie ocazională pe care Doinaş mi-a trimis-o pe vremuri când amândoi mai trăgeam din lulea, înzestrându-mă şi cu o provizie bogată de tutun bine mirositor.
Iată versurile, inedite, şi de care sunt sigur vor intra în istoria literară, în papuci:
@N
