(monolog)

Mi-am zis: aripa dreaptă e mai lungă decît cea stîngă.

S-o scurtăm niţel. Privindu-mă atent în oglindă, mi-am

dat seama că acum aripa stîngă e mai lungă decît cea

dreaptă. Şi-am scurtat-o niţel. Uitîndu-mă iarăşi

în oglindă (se aburise un pic datorită expirului meu

înfierbîntat de milimetrii penajului, de febrilitatea

muncii inutile; oricum nu le-aş fi ajustat exact, egale,

bucuroase, radioase chiar), am observat că în toiul sala-

horelei spre-o absurdă perfecţiune, le-am desfiinţat

total. Dar ce bine mă simt fără aripi, am îngînat, ce

nestingherit în greşeli, în călcat prin străchini, în

încîlcit minţile altora cu obrăznicia golaşă de-a zbura,

de a levita adică!, mă rog, de a aeroplaniza... Şi făcui

primul pas: buf! M-am sculat de pe trotuarul urbei

noastre generoase-n suprafeţe fin ocrotite cu sare şi

piper (piperul mi-l azvîrlise cu lopata, direct în cap,

un seamăn voios nevoie-mare că-i util dezaripării mele

benevole), mi-am reaşezat basca pe iluzia de ţeastă ce-o

înşurubasem din fragedă maturitate pe umeri, fără

scrupule, declarîndu-le tuturor că am creieri înăuntru,

da, cinic, dom'le, am substanţă cenuşie, neuroni, chestii

gînditoare rapid, cît ai pluti peşte prin apă, cît ai orga-

niza dulce introducerea unei trompe de flutur în

corola (alo!, strigă rîndul de vers cunoscut...); să reîncepem:

m-am înălţat strident şi, culmea, mă pomenii, liber şi

nesilit de nicăieri, trîntit brutal, penibil, delicios de

penibil (că sosea şi-un tramvai dispus, care va să zică,

să-mi termine experienţa), mă întinsesem pe burtă,

ca de nani-nani, ce mai!, îmi plăcea la nebunie să

zac acolo, eventual păşit de concetăţeni, înlăturat

c