Când am citit cuvântul regizorului Ognian Draganov din Bulgaria în programul de sală de la "Madama Butterfly", producţia Operei din Constanţa - care se întreba dacă "lumea aceea este doar o lume exotică" m-am aşteptat la una dintre acele viziuni globalizante, epurate de orice elemente de culoare locală, la modă în ultima vreme. Dar m-am înşelat, căci ceea ce am văzut pe scenă a fost o montare tradiţională, cât se poate de "japonizantă", minuţioasă în detaliile specifice. De altfel, scenografia, atitudinile, mişcarea, mersul, jocul cu evantaiul, totul a fost supervizat de asistenta de regie, japoneza Michiko Inoue, care a dat fiecărui detaliu veridicitatea de carte cu poze din Ţara Soarelui Răsare. Se poate obiecta că asemenea reconstituiri, de un realism cvasi-cinematografic (vezi cintezoii - sau sticleţii - din colivie care au cântat frenetic tot timpul, rivalizând periculos cu soliştii) nu se mai poartă, dar stilizarea extremă cu personaje descărnate pe scena goală este mai convingătoare? Nu sunt împotriva stilizării ("Pescuitorii de perle" la Opera din Bucureşti, tocmai prin renunţarea la exotismul de mucava, mi-a plăcut); "Aida", Wagner etc., cu personaje statuare şi viziune esenţializată se pretează la o tratare oratorială, dar această istorioară de un exotism filtrat printr-o graţie Jugendstil, plină de minsucule acţiuni cotidiene este mai bine valorificată de o regie care urmează sugestiile textului în toate nuanţele sale. Ele se regăsesc în relaţiile personajelor lucrate cu precizie, cu o naturaleţe care te poate face să uiţi o clipă că aceşti actanţi cântă. Tocmai în capacitatea de a reliefa vâna actoricească a cântăreţilor stă meritul principal al regiei, ea a clarificat relaţiile, chiar şi dintre rolurile secundare, a individualizat masa coriştilor obţinând de la toţi cântăreţii o angajare scenică credibilă. Totul este viu, mobil, chiar cam încărcat: