Am văzut săptămîna trecută mult aplaudatul film A Beautiful Mind. Nu vreau să fac aprecieri de specialist pentru că nu sînt aşa ceva. Mai mult, nici nu prea mi se întîmplă să mă lovesc în păreri cu cei acreditaţi în acest sens. Am vrut de pildă să scriu ceva după ce am văzut In The Mood for Love, cîştigătorul topului realizat de criticii de film anul trecut. M-am abţinut, am zis că n-are rost, că o să-mi treacă enervarea. Dar ca omul de rînd tot vreau să spun şi eu măcar acum că m-am plictisit copios urmărindu-i pe cei doi asiatici îndrăgostindu-se fără cuvinte, cu ploaie şi muzică, că mi-am amintit de filmele de artă şi atmosferă româneşti, că am priceput de ce ar fi de bon ton să mă arăt înmărmurită de atîta fineţe, dar că uite nu pot şi-mi vine să rîd cînd mi-aduc aminte cum din zece în zece minute începea o muzică obsedantă şi cam din cinci în cinci minute femeia îşi schimba rochiile care aveau, iarăşi obsedant (şi adînc!) aceeaşi croială.
*
în fine, nu despre acest film era vorba, ci despre A Beautiful Mind. Şi iarăşi încerc să mă abţin de la aprecieri, pentru că altceva m-a pus pe gînduri în filmul ăsta şi nu dacă a meritat sau nu Oscarul. Oricum, faţă de Titanic distanţa e uriaşă, iar dacă ne gîndim la personaj şi la decor, am putea să spunem că încep să se poarte intelectualii. Şi tocmai aici e buba: intelectualii. Şi nu oricare, ci matematicienii şi literaţii, cei mai cu capul în nori, inutilii, nebunii, sau cum zice cineva în film, "sonaţii".
*
John Nash e matematician. Colegul lui de cameră, ireal sau real, n-are importanţă, e literat. Citeşte Lawrence. Va preda literatură engleză la Harvard. Filmul începe cu un discurs ţinut de un profesor la Princeton despre utilizarea matematicii în domenii concrete, militare, economice, diplomatice. Nash e obsedat pe de-o parte de originalitate, pe de altă p
