Prozatorul ceh Bohumil Hrabal (1914-1997) nu e, desigur, un necunoscut pentru publicul cititor din România. După cîte ştiu, mai multe povestiri ale lui au fost traduse în limba română de distinsul cunoscător al literaturilor cehă şi slovacă, Corneliu Barborică, iar în anul 2000 a apărut la Editura Univers şi romanul L-am servit pe regele Angliei, în traducerea lui Jean Grosu (la această traducere aş dori să revin într-una din corespondenţele următoare).
La 3 februarie a.c. s-au împlinit cinci ani de la dispariţia scriitorului care, începînd din anii şaizeci, aparţinea celor mai cunoscuţi şi celor mai citiţi autori cehi contemporani, fiind apreciat pentru originalitatea sa de critica nonconformistă, pe de altă parte, însă, pus la index, din când în când, de autorităţile regimului comunist. Datorită faptului că lucrase în diferite profesii şi cunoscuse medii diverse, inclusiv unele foarte modeste sau chiar la marginea societăţii (calea ferată, fabrica de oţel, centrul de colectare a deşeurilor reutilizabile, dar şi un mediu specific al civilizaţiei ceheşti cum este "hospoda"- berăria), s-a familiarizat perfect cu limbajul popular, şi, "torcând uşure", şi-a găsit stilul potrivit şi inimitabil. Volumul de debut, culegerea de povestiri Perlicka na dne (Perla din adâncuri), din 1963, s-a bucurat de un ecou extraordinar atât printre intelectuali, cât şi printre cititorii de rând. Una dintre explicaţiile posibile ar putea consta în caracterul plurivalent al viziunii povestitorului. Curând după apariţia primului volum, criticul Jirí Brabec observa cu perspicacitate: "Lumea imaginară a lui Hrabal este construită pe mai multe polarităţi, pe un echilibru şi pe o metamorfoză a polilor; este o lume distructivă şi constructivă, depoetizată şi poetică, banală şi bizară, trivială şi mitică, reală şi ireală, teribilă şi tandră etc. etc." A urmat un nou succes cu o nuvelă e
