Sigur, e foarte greu să scrii despre o carte care evocă pe cineva, un mare profesor, un mare om de cultură, plecat recent dintre noi. Este însă singurul mod de a propune o relectură, o reamintire a vocilor "grele" din cultura românească. Acesta este rolul tipăririi cărţilor comemorative, acelaşi e rolul recenzării lor. Aurel Sasu şi Mircea Petean au alcătuit un volum de "aducere aminte" a Profesorului Mircea Zaciu.
încă de la primele pagini şochează o anumită intrigă a fiecărui discurs, fie că autorii vorbesc despre cărţile "Profesorului", fie că povestesc scene autobiografice. Pentru toţi, Zaciu este împletirea ciudată a unei dimensiuni academice, rigide chiar, şi a unei laturi polemice, mai apropiate de literatură, de partea "zbuciumată" a culturii. Nimeni nu uită să sublinieze schizoidia care pare să-l fi sfîşiat pe acest om. Bineînţeles nu e vorba despre un diagnostic, ci doar despre o observaţie asupra retoricii celor invitaţi să-şi invoce profesorul sau prietenul. Trecem peste faptul că acest tip de dialectică a contrariilor intră într-o ordine retorică generală. De cîte ori este evocat cineva, aflăm că a fost şi aşa... dar a fost şi opusul... în cazul lui Mircea Zaciu, "contradicţia" nu este o simplă formalitate. Iar această dedublare a personalităţii sale culturale este descrisă în fel şi chip în volumul întoarcerea învinsului. întîlniri cu Mircea Zaciu.
Una dintre cele mai percutante imagini este cea propusă de Marta Petreu în textul "îi spuneam ŤDomnule Profesorť cu majuscule". Mărturisirea este tulburătoare: "Cu aceeaşi înaltă decenţă care o făcea pe Tanti Vichi, muribundă, să încerce să-şi ducă mîna la gură cînd căsca, şi Domnul Profesor, înainte de a muri, a spălat vasele şi a aranjat bucătăria. Era un om învăţat cu singurătatea, i se părea firesc ca nimeni să n-aibă de lucru de pe urma lui". Este o scenă de o concreteţe uluitoare din
