Fulgerătoarea dispariţie a lui Florin Mitroi, pe lîngă reacţiile de durere şi de revoltă pe care le stîrneşte firesc un asemenea eveniment tragic şi absurd, are şi o dimensiune particulară şi ireductibilă. Spre deosebire de dispariţia altor artişti importanţi, a lui Ion Dumitriu, de pildă, a Getei Năpăruş, a lui Ion Bitzan, a lui Florin Niculiu, a lui Horia Bernea, a lui Alin Gheorghiu, a lui Gh. Iliescu-Călineşti şi încă a multora pe care nu-i mai amintesc acum, lesne de evalut prin golul imens pe care ea l-a lăsat în viaţa noastră artistică, moartea lui Florin Mitroi creează derută şi confuzie. în vreme ce artiştii mai sus amintiţi aveau o imagine culturală puternic acreditată şi o prezenţă publică pregnantă, Mitroi părăseşte această lume într-un cvasianonimat, cunoscut aproape exclusiv în cercurile artistice şi în mediile universitare specifice. Dar cum sunt puţini, în afara colegilor, cei care l-au cunoscut, cu atît mai puţini sunt cei care i-au pătruns în atelier şi au avut privilegiul accesului direct la lucrări. Din acestă pricină, recuperarea pictorului ar trebui începută cu identificarea omului, cu apropierea atentă şi discretă de existenţa lui nemijlocită. Ceea ce nu este tocmai simplu. Şi astfel, din realitatea cea mai brută şi din cea mai strictă contemporaneitate, păşim acum direct în spaţiul aproximaţiilor şi în plină ficţiune.

Solitudine şi sociabilitate

Multă vreme, mai exact pînă în 1990, Florin Mitroi a funcţionat ca profesor de tehnici la Facultatea de Istoria şi Teoria Artei, pe atunci Muzeologie, a Academiei de Arte Frumoase. Neavînd o catedră de pictură propriu-zisă, prezenţa lui în sistemul învăţămîntului artistic era, oarecum, marginală. Obligat să educe teoreticieni, şi nu să formeze artişti, el era, chiar şi administrativ, decontextualizat, constrîns la singurătate şi fatalmente ţinut la distanţă de ace