Ministerul Informaţiilor Publice a propus cu o iniţiativă legislativă interesantă: un proiect de lege "privind transparenţa decizională în administraţia publică", doar la cîteva luni după ce acelaşi minister a avut un rol decisiv în promovarea legii privind liberul acces la informaţiile de interes public (în vigoare la această dată). Sub titlul pompos se ascunde o idee bună: obligativitatea decidenţilor politici, de la orice nivel, să anunţe orice iniţiativă, orice viitoare măsură cu cel puţin 30 de zile înainte, astfel încît cetăţenii interesaţi să îşi poată exprima părerea. Pe scurt, principiile enunţate la începutul documentului se referă la informarea şi consultarea cetăţenilor şi la realizarea obligatorie a unui sistem prin care şedinţele să fie publice, dezbaterile înregistrate într-o formă sau alta, ţinute la dispoziţia curioşilor. Legea nu vrea să instituie o democraţie directă, astfel încît oamenii care iau act de o idee să o poată respinge sau accepta, mecanismele obişnuite de decizie sînt păstrate. Se propune doar un cadru de discuţie, de dezbatere. Proiectul este ambiţios şi reglementează chiar şi obligativitatea instituţiilor de a pune la dispoziţia cetăţenilor o modalitate de a-şi exprima părerea, fie într-o urnă pusă la intrarea în primărie, fie la o adresă de poştă electronică, obligativitatea de a prezenta rapoarte anuale cu numărul petiţiilor, cu sugestiile primite, cu numărul celor care au participat la şedinţele publice, numărul de plîngeri etc. În principiu, atît acest proiect, cît şi legea accesului la informaţii stabilesc drepturi care par de la sine înţeles în orice democraţie. Dreptul de a şti ce se întîmplă în instituţiile publice, cum se cheltuie banii. Dreptul cetăţeanului de a afla măsurile care îi afectează viaţa, să ştie de unde vine, cine şi de ce le susţine. Proiectul este interesant din perspectiva discuţiilor despre democrati