Sub vechiul regim politica nu era un subiect de top al comunicării publice. Dezbaterile politice erau înlocuite de litaniile la adresa dictatorului. Societatea se depolitiza prin personalizarea puterii. Era asigurată astfel una dintre condiţiile primordiale pentru transformarea statului politic în stat poliţienesc. Sub tranziţie, dimpotrivă, retorica publică îşi scoate retroactiv pîrleala, discutînd pînă la saţietate despre politică, îndeosebi pentru a-i descrie gafele. Nemulţumirile nu stigmatizează numai anumite grupări politice, ci politica în sine. Ca atîtea fenomene ale tranziţiei, această furie latentă poartă şi ea semnele incoerenţei. Dispreţul faţă de politică interferează în acelaşi discurs cu respectul faţă de democraţie. Antiteza nu este numai conceptuală, ci şi substanţială, căci orice democraţie este politică, dar nu orice politică este democratică. Politica este ansamblul mecanismelor care permit oamenilor să convieţuiască în comunităţi stabile, fără a se extermina unii pe alţii. Interacţiunea acestor mecanisme generează un dispozitiv de putere, beneficiar al unei legitimităţi minimale şi supus unui control social minimal. Civilizaţia modernă a înrădăcinat ideea că societăţile umane nu se pot dispensa de acest dispozitiv şi de aceste mecanisme.

Împotriva acestui postulat s-au ridicat, mai ales după "Carta '77", unii dintre cei mai notorii militanţi ai disidenţei anti-staliniste. În optica lor, funcţiile puterii şi ale mecanismelor politice urmau să fie preluate de societatea civilă. Îndepărtîndu-se de propria lor viziune, respectivii disidenţi s-au angajat în 1989 în negocieri politice, izbutind să pună capăt dictaturilor staliniste printr-o mare revoluţie non-violentă. Nu acesta a fost drumul României care, pradă violenţelor, şi-a demonstrat nu reticenţele, ci inaptitudinea de a reabilita politica. Pentru populaţia acestei ţări discreditar