Să introduc o notă frivolă despre Franţa acum, cînd alegerile prezidenţiale au adus-o, din nefericire, într-un stadiu atît de apropiat de România din 2000? Şi totuşi. Am cîteva poveşti suprapuse, cum ar spune prietenul Cioroianu, care sînt - sau nu - legate de chestiunea spaţiului edificat, dar îmi par cu siguranţă semnificative pentru cititorul român. Cu alte cuvinte, cîte ceva dintr-un jurnal parizian sentimental recent. Practic, nu mai există muzică pariziană de metrou alta decît cea practicată de compatrioţii rroma. Unii cîntă "à la maniere de" şansoneta franceză. Alţii cîntă ce îi duce capul şi înjură sănătos, cu zîmbetul pe buze (dar în română) pe cei ce nu cotizează la muzica lor. Ţiganii au colonizat şi, respectiv, aclimatizat repertoriul de "acasă", pînă într-atît încît "Inimă de ţigancă" a devenit, politically correct, "inimă de rromancă" (diferenţa faţă de "româncă" va scăpa şi celor mai cunoscători într-ale românismului lingvistic şi, cu siguranţă, oricărui francez). Or, ea, persoana cardiacă în chestie, se duce mai nou - unde altundeva? - "în ţara lor, ţara francezilor". Chiar aşa şi este. Nu îmi explic de ce şi cum au ajuns toate şatrele acestea la Paris. Nu cred că au trecut vreodată prin furcile caudine ale recent desfiinţatului sistem de vize. Tot ce ştiu este că nu există gură de metrou sau punct turistic fără cerşetoarele rroma cu copiii lor justificatori. Les pickpockets sînt anunţaţi în fiece staţie, pînă la sastisire. Cu toţii hrănesc aşadar sensibilitatea ultragiată a alegătorului lepenist, degradează mediul social şi urban francez, ajung motiv de scandal de presă. Dar cam atît: nu sînt repatriaţi, din motive care nu au cum ţine decît de incompetenţa şi/sau corupţia sistemului de lege şi ordine de acolo. Grăbiţi în a dăscăli românii cum să îi integreze aici pe ţigani, francezii se grăbesc să fie prea puţin corecţi politic cînd aceştia a