Hoţia are o mulţime de feţe, hoţii fiind, la rîndu-le, de multe feluri. De la cei care fură în moduri care s-ar putea numi clasice, din buzunare, din maşini sau locuinţe, pînă la cei care devalizează bănci, fonduri de investiţii sau societăţi de asigurări; de la cei care îşi fac parte din banii publici pe care sînt puşi să-i împartă, pînă la cei care fură de amorul artei sau din spirit protestatar; de la cei şcoliţi în puşcărie, pînă la cei care iau din obişnuinţă ce nu-i al lor, fără conştiinţa că fură. O maladie atît de tare înrădăcinată în societatea noastră, încît a reuşit să compromită pînă şi ideea de cinste. Ruşinea de a fura aproape că a dispărut, în vreme ce mîndria de a fi 'oţ s-a extins. Tot mai multe grade ale hoţiei au trecut din zona condamnabilă în cea tolerată sau chiar admirată. Diluarea atitudinii opiniei publice faţă de furt s-a transferat şi asupra celor care trebuie să judece şi să pedepsească astfel de fapte. Şi, în cerc vicios, comportamentul justiţiei a descurajat atitudinile ferme ale oamenilor cinstiţi. La fel cum nedreptăţile sau chiar furturile înfăptuite de către stat au încurajat necinstea. La toate mitingurile din ultimii ani s-a strigat hoţii, hoţii! Cine urmăreşte atent feţele celor care strigă aşa, poate detecta nu atîta indignare, cîtă ciudă. A nu se uita că printre cei mai aprigi mitingişti care au agitat amintita lozincă sînt păgubiţii FNI, cei care şi-au depus economiile în speranţa înmulţirii lor rapide. Fenomenul s-a şi produs, dar numaiîn buzunarele

administratorilor fondului, care au fost mai 'oţi decît ei. Dacă hoţii sînt destui, atunci aceia care profită într-un fel sau altul de pe urma furturilor sînt şi mai mulţi. Cercul celor care speră să profite, la un moment dat, e şi mai mare. Şi astfel, între toţi aceştia se creează o solidaritate surdă, asemănătoare celei dintre proşti sau dintre indivizii care simt că