Prietenul străvechi nu ezită să-mi repete în ultimul timp: "gîndeşte-te mai bine la cele zece porunci!" Nu-l întreb de ce pentru că ştiu dinainte, ne cunoaştem prea bine ca să nu ştiu ce vrea să zică. În fond, asta spune: "ia aminte cît sînt de adînci temeiurile moralităţii şi ale dreptului". Tot el îmi cere, într-un fel imperativ şi sugestiv totodată, să meditez asupra conţinutului poruncii: "să nu furi". Înţelept şi neostentativ ca-ntotdeauna, adaugă parcă sfiit: "cît de simplă e interdicţia, ce formă solemnă are; cine bănuieşte dintr-o dată cîte situaţii cuprinde?" Sînt tentat să-i răspund pe loc: "toţi oamenii, în toate situaţiile, nu trebuie să fure". Mă reţin şi poate că-i mai prudent aşa. Oricum n-aş face decît să repet un gînd moral tare: a fura şi a fi hoţ sînt lucruri rele în ele însele; n-are importanţă cine fură, de la cine fură, cînd fură şi cum anume fură. Mă gîndesc mereu că n-ar strica deloc să-i întreb şi pe cei doi amici, amîndoi amici cu mine şi neprieteni declaraţi între ei. Întîiul dintre ei, rousseau-istul se luminează deodată şi vorbeşte precipitat: "în starea de natură, pînă să apară proprietatea nu există furt". Nu-l mai ascult mai departe fiindcă restul îl bănuiesc. Hobbes-ianul amic, încruntat şi-ntunecat ca mai mereu, afirmă categoric: "toţi ar fura dacă nu le-ar fi frică de pedeapsă; a lua de la celălalt ceea ce şi ţie-ţi trebuie stă-n firea omului". Şi-n cazul lui ştiu ce urmează aşa că mă întorc uşor descumpănit din nou la sugestia prietenului: să cercetz originile hoţiei sau, altfel spus, de ce e hoţul hoţ şi furtul furt. Ştiu, vorba lui Amiel că "toate originile sînt secrete" şi poate că tocmai de aceea mă încăpăţînez să găsesc un răspuns. Prietenul, tot el, mereu el, mă scoate din impas şi-mi zice senin: a fura este un act elementar care corespunde unei definiţii foarte, foarte simple: "a lua de la cineva ceva ce-i aparţine lu