Evoluţia numărului de condamnări definitive pentru furt pronunţate între anii 1985 şi 1999 nu reprezintă întocmai dinamica hoţiei, dacă ţinem cont că printre conaţionalii noştri se află mulţi negustori cinstiţi (hoţi neprinşi). Dar o legătură trebuie să fie. În ultimii ani ai regimului comunist, numărul acestor infracţiuni pare să fi fost în scădere, dacă nu am şti că dinamica deciziilor judiciare era şi ea puternic influenţată de directivele transmise de la cel mai înalt nivel (cifra cea mai mică e cea din 1988, probabil, pentru a putea fi raportată la congres). După 1990, curba a crescut spectaculos, pînă în 1997, după care se pare (dacă tendinţa s-a menţinut şi în ultimii doi ani) că am început să fim mai cinstiţi (totalul condamnărilor, indiferent de infracţiune, cunoaşte o dinamică similară) - sau judecătorii mai blînzi, sau avocaţii mai buni, sau poliţiştii mai proşti. Mai interesantă e evoluţia raportului dintre numărul furturilor din avutul public şi din cel privat. Pînă în 1990, majoritatea furturilor erau din domeniul public, adică de la stat. Chiar dacă am evitat formularea "majoritatea oamenilor furau de la stat", exista o toleranţă mare faţă de acest gen de furturi pentru că, evident, pentru cei mai mulţi, statul era, dacă nu inamicul general, o noţiune abstractă. Să furi de la stat era aproape un act justiţiar, să nu o faci era o dovadă de naivitate. Extinzînd dincolo de sensul său strict juridic noţiunea de furt, aproape toată lumea o practica, ori de cîte ori avea prilejul. Ce putea fi mai normal decît ca, în loc să plăteşti aiurea 40 de lei pentru un bilet de tren, să-i dai "naşului" o treime din ei, şi amîndouă părţile să fie în cîştig? În primii ani post-revoluţionari, pînă în 1993, raportul dintre cele două tipuri de hoţii a fost echilibrat - numărul infracţiunilor de ambele genuri a crescut, dar s-a furat în egală măsură de la stat şi de l