Pe vremuri, cînd "codrul era frate cu românul", se vorbea de o poezie înnăscută a băştinaşului mioritic. Astăzi, cînd "în România se fură ca în codru", poezia, puţin schimbată şi mult adaptată cerinţelor de piaţă, şi-a păstrat întrucîtva forma, pierzînd însă foarte mult din fond. Meteahna noilor vremuri a atins şi idilicul haiduc, care nu se mai ascunde prin codri, ci îşi etalează cu mîndrie faptele, motivîndu-le, conferindu-le de cele mai multe ori o logică imbatabilă. Astfel, furturile, organizate sau nu, de la bucăţi de asfalt şi indicatoare fosforescente (care dispar noaptea de pe şosele pentru a reapărea tot noaptea pe căruţele oamenilor), la marile afaceri (în funcţie de cîştig, găinăriile devin matrapazlîcuri, care se transformă în potlogării şi ajung mai apoi "cariere" cu acte) au căpătat la noi o anumită stare de normalitate, care se transmite cumva şi celor din afară. Acum cîteva zile chiar, am aflat de la un patron de cazino (anonim şi el şi locul muncii, din motive lesne de înţeles) cum străinii, care vin să piardă cu zecile de mii de dolari pe noapte, pleacă la braţ cu cartuşele gratuite de ţigări pentru a mai amortiza, poate, în părerea aceluiaşi, pierderile. La fel, o cameristă la unul dintre hotelurile în vogă de la noi, pe care, din aceeaşi curtoazie, le trec în anonimat, îmi povesteşte de scandalul de acum un an, cînd în valiza unor turişti (tot străini) au fost descoperite pahare, halate şi prosoape aparţinînd hotelului. "Micile amănunte de detaliu" româneşti trec însă mult mai neobservate. În instituţiile unde omul se mai face cu o agrafă, un caiet, sau, dacă nu are de unde, face comandă pentru binele obştesc de care să profite ăla micu', micile furtişaguri se fac din principiu. Tentaţia de a subtiliza ceva, orice, e prea mare, şi după cum Oscar Wilde putea să reziste la toate, mai puţin ispitei, şi neaoşul mioritic are scuza sa. De exemp