Este aproape sigur că Jean-Marie Le Pen nu-l va învinge pe Jacques Chirac în cel de al doilea tur al alegerilor prezidenţiale din Franţa, dar înfrîngerea spectaculoasă a stîngii, în primul tur, este în afara oricărui dubiu. După anunţarea rezultatelor, furia circulă zgomotos şi spectaculos pe străzile oraşelor franceze, exprimînd un sentiment de frustrare vecin cu sufocarea, resimţit de un popor care şi-a ratat exerciţiul democratic. Guvernării socialiste întruchipate de Jospin i se reproşează neputinţa de a gestiona problemele fundamentale ale societăţii: nemulţumirile jandarmilor şi vameşilor, ale institutorilor, ale personalului medical sau ale agricultorilor au fost tratate în mod meschin, cum scria cineva, "ca la ghişeu", în absenţa unei viziuni care să înscrie serviciul public într-o dinamică socială de perspectivă. Neputinţa în faţa delincvenţei de pe stradă şi incapacitatea de a pedepsi corupţia generată de administraţie au accentuat neîncrederea în "stînga pluralistă" (social-democraţi, ecologişti, comunişti). Electoratul de stînga nu se simţea la putere. Cartierul general al campaniei lui Jospin a decis să orienteze discursul spre indecişi, spre alegătorii care votează cu dreapta din inerţie sau din spaima de comunism. Promiţînd un program ne-socialist, Jospin şi-a înstrăinat electoratul tradiţional al stîngii; acesta a migrat spre candidaţii unei stîngi radicale (cei trei reprezentanţi troţkişti au obţinut aproximativ 10% din sufragiile exprimate, ceea ce poate fi la fel de îngrijorător ca şi procentajul lui Le Pen) şi spre extrema-dreaptă. În seara scrutinului, comentatorii şi-au explicat stupoarea rezultatului prin numărul mare de candidaţi, ceea ce a permis risipirea voturilor: cei doi cîştigători ai primei manşe au intrat în finală cu aproximativ 20 şi respectiv 17 la sută din sufragiile exprimate. În felul acesta, majoritatea francezilor a răm