"Jos cu antropologia postcomunistă!" Tipic Steve. Nu e un titlu prea obişnuit pentru o "invited lecture" la o conferinţă internaţională cu pretenţii. Dar puţină provocare nu strică din cînd în cînd, mai ales cînd lumea începe să doarmă somnul cuvintelor. Şi "postcomunism" a devenit un astfel de balansoar. Cuvintele nu sînt inocente; este o obsesie mai veche a mea, pe care alţii au argumentat-o mai profund. Nu este deloc întîmplător şi cu atît mai puţin neutru dacă abordezi, de pildă, toate aceste societăţi sub eticheta comună de "ţări în tranziţie". Istorii mai mult sau mai puţin diferite şi contexte mai mult sau mai puţin deosebite vor tinde să se estompeze astfel sub privirea care vă caută, conştient sau inconştient, mersul comun al "tranziţiei". Vei percepe mai mult obstacole şi oportunităţi, întîrzieri, ocolişuri şi sprinturi spectaculoase în maratonul colectiv al "tranziţiei": iar ţările care au terminat deja cursa se vor afla absolut firesc, din acest punct de vedere, în poziţia de arbitri şi/sau antrenori. Pe lîngă faptul că această normativitate a "tranziţiei" nu este chiar de la sine înţeleasă, a te uita la lume doar din perspectiva unui viitor normativ poate să fie un lucru bun pentru voinţa politică, dar nu şi pentru dorinţa de cunoaştere. Comparativ, "societăţi post-comuniste" pare o formulă mult mai neutră: s-ar referi, pur şi simplu, la nişte societăţi care au ieşit în mod oficial din sistemul comunist. Din momentul în care începi să priveşti însă toate aceste societăţi prin aceşti ochelari, ceva se schimbă. E ca şi cum toate ar avea ceva în comun, ca şi cum "ieşirea" din comunism le-ar fi plasat,

prin însuşi acest fapt, într-o specificitate "post-comunistă" generală, numită şi obiectivată prin acest termen. De aici pînă la a considera că a înţelege "natura" postcomunismului duce la înţelegerea acestor ţări (şi astfel la guvernarea lor) nu