Economiile în tranziţie au fost întotdeauna un teren propice pentru speculatori. România nu a făcut excepţie şi ultimul deceniu din mileniul 2 a demonstrat-o din plin. Anii '90 în România pot fi comparaţi cu perioada interbelică în Europa sau cu cea a prohibiţiei în Statele Unite. Pentru cei ce au speculaţia în sînge, nimic nu a fost mai fertil decît lacunele din legislaţie. Miliardarii au apărut peste noapte şi justiţia s-a dovedit incapabilă să demonstreze că banii au fost obţinuţi ilegal. Un renumit psiholog american, Jeremy Pratell, caracteriza speculaţia ca fiind cea mai elaborată formă a jafului. El susţine în teoria sa că speculaţia şi hoţia sînt deosebite doar prin lege, care o acceptă pe prima şi o pedepseşte pe cea din urmă. În rest, ambele acţiuni sînt catalogate drept imorale, ca şi persoanele care apelează la aceste procedee de îmbogăţire. Teoria psihologului american a fost confirmată din plin de societatea românească. Am asistat timp de 10 ani la decapitalizarea companiilor aflate în proprietatea statului, în paralel cu creşterea noilor imperii financiare private. Metodele folosite au fost atît de variate, încît nici poliţia, nici organele de control ale Ministerului Finanţelor nu au reuşit să le facă faţă. Dimpotrivă, speculatorii au profitat din plin de perioada de tranziţie pentru a răspîndi fenomenul corupţiei pînă la cele mai înalte nivele ierarhice din aceste instituţii. Aşa am asistat în fiecare an la cîte un faliment bancar. În urma anchetelor, autorităţile au stabilit că "mortul" este vinovat şi au condamnat bancherii, fără ca vreunul dintre datornici să fi ajuns după gratii. Abia în ultimii anii, cînd sistemul bancar s-a întărit şi a devenit ceva mai atent cu partenerii de afaceri, datornicii au luat locul bancherilor "vinovaţi". Dar la masa operaţiunilor de devalizare a băncilor au avut loc numai speculanţii de elită, care au ştiut