Pentru cei care nu vor să piardă multă vreme în faţa televizorului există o modalitatea aproape sigură de a depista dacă un film, în care ne-a rătăcit telecomanda, este sau nu comercial. Procedeul este relativ simplu, încercaţi să vedeţi dacă operatorul are răbdare, dacă imaginile trenează, dacă transfocările şi travelling-urile curg agale, dacă ochiul cinematic se opreşte asupra unor detalii, colţuri, capete de mobile, interioare, odăi. Filmul comercial nu are timp pentru aşa ceva, mai mult încă: arta toată aparţine deja unei alte lumi, vetuste, depăşite, anacronice, una care se arată pe îndelete, o lume care are timp, poate cădea pe gînduri, se poate răsuci în dreapta şi stînga, o lume mai degrabă orientală, decît occidentală, o lume în care timpul nu se măsoară cu zornăitul născător de fericiri omeneşti al banilor, timpul cel din cultură nu se măsoară cu dimensiunile zilnic-matinale ale cursului valutar, ale celui bursier, ale celui din dobînzi. Timpul cultural este gratuit, iluzoriu, inutil, este încă un timp care se poate metamorfoza în singurătăţi, în plimbări alandala pe te miri unde şi, culme a aristocraţiei cu putinţă, un posibil timp al plictiselii. În ce mă priveşte, tînjesc să aud prin preajmă magica afirmaţie: "Mă plictisesc, domnilor, mă plictiseşte politica, afacerile, creşterea PIB-ului, îngrijorările civice, temerile de toate felurile, aventurile, cursele de maşini, loviturile de pumn." Eu, ca om al lumii fără orizonturi metafizice, ca ins al unei existenţe de acum şi de aici, adică în calitatea mea de prozator, mai degrabă decît orice altceva, cred că această criză a culturii, dacă există cu adevărat una, este expresie a faptului că timpul cultural şi timpul celălalt, profan şi laic, au luat-o razna, se îndepărtează tot mai mult, se scufundă fiecare în propriile lumi care nu se mai regăsesc. Rostul creatorului de proză, dar şi al artistului p