Am o plăcere crescîndă cu cît realitatea se vădeşte mai încurcată, mai complicată, într-un cuvînt din fier-beton: complexă. De pildă: Cînd virtuoşii ajung în situaţii penibile. Cînd leneşii triumfă convingător. Cînd inteligenţii fac prostii iremediabile. Cînd ridicolii sînt confirmaţi în profeţiile lor. Cînd înţelepţii naufragiază în evidenţe. Cînd enormităţile strălucesc ca soarele sfînt de pe cer. Cînd absurdul paralizează în normal. Cînd iluziile reînvie în certitudini. Cînd utopiile ironizează cu voioşie futurologia la zi. Cînd frumoasele din pădurile adormite se trezesc la viaţă şi fac din rock'n'roll un tango. Cînd cei livreşti au o dată, de două ori, poate de trei, dreptate - Don Quijote ajungînd, în fine, alaltăieri, să înfigă harponul în Moby Dick. Cînd ipocriţii sînt mai eficienţi decît fanaticii adevărurilor integrale. Cînd patetismul idiotului se combină fericit cu şmecheria neaoşă. Cînd generoşii înving în deplasare şi se califică în semifinalele acelea unde morţii se întîlnesc cu morţii şi viii cu viii. Cînd răbdarea, ca şi nerăbdarea, nu soluţionează nimic. Cînd remuşcarea e învinsă de inteligenţă şi acest triumf al logicii naşte ruşine. "Mai concret, domnişorule!" - cum mi-a cerut o ghicitoare, la Podul Elefterie, eu dîndu-i prea puţin pentru cît m-a speriat. Clipa cînd pulsul e normal, gîndurile negre şi horoscopul sună aşa: "ai încredere în tine!". Clipa cînd întrerup asaltul oraşului Naplus şi zapez pe ARTE ca s-o prind pe Marilyn Monroe în braţele lui Tony Curtis care, întins pe canapea, îi povesteşte cum s-a lungit pe divanul lui Freud, eu fiind dintr-acei cărora le plac blondele combinate numai cu scotch şi jazz şi numai de Billy Wilder. Secunda cînd brusc curentat trec de la a "şaptea" a lui Bruckner, cu Celibidache, la Mezzo, pentru a afla la TVR 1 unde a fost exact ultimul atentat la Tel Aviv. Minutul şi mai lung în care mă hotărăsc