Camera Deputaţilor a adoptat, destul de rapid, un proiect de Lege privind dreptul la replică. Probabil că eficienţa parlamentară (foarte scăzută în alte situaţii) se explică, în acest caz, prin faptul că legea are de-a face cu ceva foarte drag aleşilor noştri, o preocupare de seamă din agenda politicienilor români: "dreptul la propria imagine". De altfel, această sintagmă, alături de "protejarea onoarei şi a reputaţiei persoanei", e trecută printre "principiile care stau la baza exercitării dreptului la replică" (art. 3, pct. a) înainte de "asigurarea informării corecte a opiniei publice" (art. 3, pct. b). Or, lucrurile trebuie să stea exact invers: misiunea presei este informarea corectă a publicului, iar logica oricărui text apărut într-un ziar decurge din acest principiu fundamental. În încercarea de a motiva necesitatea unei astfel de legi a fost invocat din nou, între altele, principiul "armonizării cu legislaţia din Uniunea Europeană". Aici apare deja prima incorectitudine: nu există o "reglementare unică" europeană cu privire la dreptul la replică (aşa cum nu există nici în alte domenii). În Italia, de exemplu, există o Lege a presei care rezolvă şi problema dreptului la replică, pe cînd în Marea Britanie există doar autoreglementări în codurile de conduită ale asociaţiilor profesionale ale jurnaliştilor şi editorilor de presă. Noi de unde ne inspirăm? Se poate discuta mult asupra modelului care ni s-ar potrivi mai bine, dar nu e corect să se invoce o "instanţă europeană" atîta timp cît, de la ţară la ţară, lucrurile sînt rezolvate diferit. Apoi, textul legii are ambiguităţi care lasă loc unor aplicări absolut lăutăreşti, cu consecinţele de rigoare. La articolul 7, de pildă, se spune că "rectificarea sau replica trebuie să se refere strict la elementele contestate". Expresia "elemente contestate" este mult prea generală, în interiorul ei putînd plasa nu