În mare măsură, prestaţia generaţiei mele este dezamăgitoare.* Distanţa dintre felul în care, acum 12 ani, vroiam să arate România şi ceea ce ea este astăzi nu poate fi acoperită verbal decît prin cuvinte precum "eşec" sau "ratare". Cum sîntem o generaţie încă departe de a-şi fi încheiat rolul, cred că e absolut necesar să recunoaştem acum, cînd aproape o treime din parcursul vieţii noastre active s-a scurs, că am început printr-un eşec de proporţii. Incapacitatea acestei generaţii de a schimba România în conformitate cu visul pe care l-a avut pe baricadele din decembrie 1989 este, acum, evidentă. Generaţiei mele îi lipsesc datele esenţiale pentru asta. Această generaţie: (1) nu are profil, (2) nu are tendinţă şi (3) nu are importanţă. 1. Deşi generaţia mea are vedete, ea nu are lideri. Intelectualii şi politicenii generaţiei mele adoră televizorul, vor să fie văzuţi chiar şi fără vreun motiv anume, vor să fie ascultaţi chiar şi cînd nu spun nimic, vor să fie citiţi chiar şi cînd nu scriu nimic. Avem, în această generaţie, multe ciudăţenii. Avem scriitori mari care nu au scris nici o carte mare, avem debuturi fenomenale cu jurnale din adolescenţă şi note de călătorie, avem contestatari jalnici, care, pe lîngă incapacitatea lor de a pune ceva în locul pe care îl vor gol, sînt incapabili să golească locul. Generaţia mea se împarte între două conformisme. Unul este cel "trans-atlantic" - forma actuală a bonjurismului. Sîntem îngrijoraţi de fascism mai mult decît de comunism (e la modă!), dăm de pămînt cu naţionalismul şi criticăm ortodoxia, vrem modernizarea cu orice preţ, avem spleen-uri postmoderne, inventăm neologisme cu uşurinţa cu care produce găina ouă. Forma extremă: România produce numai nenorociri, nimic valoros nu s-a născut aici. Ştiu oameni care îşi închipuie că, cu cît înjură mai vîrtos România, cu atît dobîndesc mai mare notorietate în mediile occi