Săptămînile trecute m-am delectat, la ore imposibile, cu un mini-serial britanic difuzat de PRO TV. Numele său - Vieţi paralele, un film făcut în deriziunea tuturor clişeelor despre succesul cinematografic în secolul 21. (Care, vorba ăluia, ori va fi, ori nu va fi deloc. C-aşa mergem noi, din rău în Malraux). Dacă stau bine şi mă gîndesc, nu cred că vieţile (şi pasiunile) paralele ale unor obsedaţi de ceasuri, exactitate şi navigaţie ar constitui pentru mulţi subiect de atenţie. Dar, pe mine, unul, povestea m-a prins, astfel încît am zăbovit pînă în zorii duminicali pentru a urmări rigoarea de ceasornicar a regizorului, altminteri deloc excesiv. Cine ştie ce-ar fi făcut Cameron, Spielberg sau Ridley Scott din povestea bietului domn Harrison, tîmplar devenit, din pasiune, maestru emerit al orlogeriei secolului al XVIII-lea. E cel mai probabil însă că iluştrii moguli ai Hollywoodului nici nu s-ar fi atins de această poveste esenţialmente europeană. Nu de alta, dar, zice eroul principal, "ceasornicarii obişnuiţi gîndesc doar în linii drepte, nu sînt pregătiţi pentru curbe". Dar iată povestea. Amiralitatea britanică are nevoie de un ceas de mare precizie, care să-i ajute pe marinarii Maiestăţii Sale să-şi găsească drumul pe oceanele proaspăt cucerite şi insuficient cartate. În lipsa unor rezultate, regina Anne instituie un atrăgător premiu (20.000 de lire) pentru cel care va rezolva "problema longitudinii". Eroul filmului, un modest domn Harrison, uman în atelier, dar deformat în societate de peruca respectabilităţii, îşi petrece întreaga viaţă punînd la punct ceas după ceas, orologiu după orologiu, din ce în ce mai precise şi mereu respinse de năzuroasa Societate Regală. Cu vremea, obsesia trece la fiu şi (după 51 de ani!) cei doi cîştigă premiul. Rezumate astfel, parcă lucrurile n-ar fi prea fascinante. Filmul adaugă însă şi povestea altui pasionat, un ofiţer de