Este suficient să-i spui omului ingenuu că trebuie să renunţe la ceva, chiar (sau cu atît mai mult) cînd această renunţare ar fi o stare, o abstracţiune, o manifestare a subconştientului, pentru ca omul încărcat de candoare să se agaţe cu disperare de acel ceva şi să facă altminteri decît i-ai recomandat, adică pe dos. Dar dacă mă-nşel? Dacă sînt înşelat? Dacă este o convenţie subterană, inavuabilă? Omul ingenuu este un copil. El crede în adîncul sufletului inocent că interdicţia (să-i zicem) este un fel de păcăleală, un sens interzis născocit anume pentru a-l feri de primejdii inventate, neadevărate. Cînd s-au pornit toate motoarele pentru integrarea în NATO, prim-ministrul a avertizat cu luciditate: dar să nu facem din intrarea în NATO o obsesie. A fost de ajuns avertismentul, că toată lumea românească ingenuă a făcut, exact în răspăr, din integrarea euro-atlantică o obsesie, şi încă una maniacală. În frunte cu guvernanţii, către care pare-se mergeau mai cu seamă

observaţiile - altfel, de bun-simţ - ale şefului de cabinet. Se pleacă unde vrei şi unde nu vrei, spre a pune o vorbă bună la cine vrei şi la cine nu vrei pentru a nu uita, Doamne fereşte, de integrarea României, se invită şefi, şefuleţi şi funcţionari mai mari sau mai mici de la NATO, care să ne dea asigurări că vom fi luaţi în seamă (bineînţeles, fiecare are grijă să adauge, în limitele propriei voastre pregătiri), presa e plină de obsesia NATO, televiziunile şi radioul aşijderea, se fac interviuri, anchete, dezbateri, tocşouri, se discută în forumuri, seminare, colocvii, pe stradă, în metrou, în tramvai, la cafenea, la cîrciumă, în Cişmigiu, pretutindeni, despre intrarea noastră în Pactul Nord-Atlantic, ca un fel de perspectivă sine qua non. Obsesia a cuprins tot poporul, de la vlădică la opincă. Şi dacă vom intra, şi dacă nu vom intra, vom ieşi epuizaţi din această obsesie îndelungată şi