Canadiene (13) Spre sfîrşitul acelei dimineţi, ieşit la o ţigară, mă bucuram de soarele călduţ, de bricheta mea şmecheră care se aprinsese din prima cînd a fost să ofer foc la cerere unei înalte studente de culoare ce fuma, aţi ghicit, lungi ţigări maronii, de faptul că în ţară numărul celor care îl înţeleg pe Ceauşescu a mai crescut cu unul (Lucian Mîndruţă a spus-o), de melodia (The Kiss, a lui Faith Hill) care-mi suna prin cap - cînd am primit, pe neaşteptate, o lecţie simplă de travail capitalist. Nu că nu aş fi avut ocazii mai din vreme; nu că nu mi s-ar fi sugerat pilde şi formule în stare să explice de ce Marx ar fi fericit* dacă ar vedea politica socială canadiană, de ce de ani de zile oamenii locului votează la alegeri Parti Québecois pentru programul economic şi mai puţin pentru cel politic, în stare să explice, în fine, de ce un universitar bucureştean la mijlocul carierei cîştigă pe lună exact suma de care un canadian are nevoie pentru a-şi scoate o dată soţia la un restaurant - dar fără a-i da să guste cine ştie ce cockteiluri. Neatent am fost pesemne în seara în care, la cîteva minute de miezul nopţii, urcam spre un birou al Departamentului de Litere în care-mi lăsasem haina şi m-am întîlnit în lift cu doi zidari, ce-şi mutau efortul spre un etaj la care o ţeavă de apă spartă lăsase pe perete o urmă rotundă şi gălbuie. Erau tinerei, purtau tricouri spălăcite şi jeans-i pătaţi de var şi ştiau probabil tot atîta carte ca mai toţi zidarii lumii. Mi-am luat haina, am dat două telefoane scurte şi am plecat spre casă - şi iar am trecut pe lîngă cei doi zidari, lucrînd tăcuţi în tăcerea nopţii, neavînd lîngă ei sticla de rom atît de populară prin alte părţi, ci doar un radio ce susura un cîntecel, cît să le ţină de urît. Munca lor de noapte respecta munca de zi a universitarilor. Neatent am fost şi cînd patronul unei mici firme, om spre 70 de ani, mi-a