Apărută la începutul anului la Editura Arca Învierii şi salutată ca unul din cele mai eclatante debuturi în literatura de specialitate, cartea Elenei Dulgheru Tarkovski. Filmul ca rugăciune (O poetică a sacrului în cinematograful lui Andrei Tarkovski) impune în primul rînd prin seriozitate: este nu doar cea mai consistentă contribuţie românească la exegeza tarkovskiană (266 pag.), dar şi o pasionată pledoarie pentru a vedea, în miezul acestei opere, acel sîmbure de religiozitate (ortodoxă) care ar defini, consideră Dulgheru, creaţia marelui artist. Rîvna autoarei nu cunoaşte odihnă, şi ei îi datorăm un foarte informat capitol introductiv (intitulat, cu modestie, "Schiţă a unei biografii artistice") care povesteşte faptele cele mai semnificative ale vieţii şi carierei lui A.T., un capitol-anexă cuprinzînd scrisoarea adresată preşedintelui Goskino (extrem de util pentru a înţelege decizia lui A.T., din 1984, de a se exila), "Cuvîntul despre Apocalipsă" rostit de cineast în biserica Saint-James din Londra, în acelaşi an (care-l situează limpede pe Tarkovski în context creştin) şi cele 6 poeme ale tatălui, Arseni T., "rostite în filmele fiului" (Oglinda, Călăuza şi Nostalghia) şi publicate bilingv, cu versiunea românească asigurată de autoare; acest lung epilog este completat de "Opinii ale spectatorilor", filmografie şi o listă a premiilor... Aşadar, pe lîngă analiza propriu-zisă a filmelor - structurată în trei grupaje principale: "Spaţiul sacrului", "Motivul Timpului" şi "Motivul christic", cuprinzînd şi o riguroasă selecţie iconografică -, există în Filmul ca rugăciune această parte solidă de document, care reuneşte lucrurile cele mai bune din carte: orice încercare monografică viitoare trebuie să treacă prin informaţiile puse la dispoziţie, cu generozitate, de Dulgheru. În prefaţa volumului, prof. univ. dr. Manuela Cernat - căreia Elena Dulgheru i-a fost stud