Oricit de discutabil (si de discutat) ar fi, ceea ce numim in mod curent, „arbitrarul semnului lingvistic“ explica in parte criza congenitala de legitimitate a literaturii. Daca il credem pe Genette, orice text literar afiseaza un Pentru ca... emfatic, ca sa preintimpine si sa dezamorseze De ce?-ul obstinat al cititorului sau virtual. In aparenta foarte diverse, argumentele inventate de autori de-a lungul timpului pentru a compensa acest defect genetic al literaturii se reduc la un numar limitat de optiuni strategice. De pilda, asa-numita motivatie realista, cu al carei mecanism este familiarizata toata lumea (sau crede ca este). Sau, exact la antipozi, arbitrarul artistic deschis asumat – solutie recomandata de Sorel in secolul clasic, intr-o aparare faimoasa a Cidului. (Conform unei astfel de logici, prin excelenta antirealiste, daca tehnologia de constructie a operei o cere, autorul isi poate permite cele mai extravagante solutii, in conflict total cu simtul comun si cu asteptarile epocii sale.)

Trec peste dezbaterea pe care ar merita-o polaritatea de mai sus, oprindu-ma la un alt tip de justificare, din ce in ce mai frecventa in secolul XX si aflata la echidistanta de legitimarea realista si de arbitrarul curajos asumat. Ea foloseste drept alibi deja-creatul (memoria literara) si este o motivare de tip paradigmatic. Invocarea precedentei literare cu mijloacele proprii fictiunii nu este o inventie a timpului nostru. Cu toate acestea, in secolul XX survine ceva inedit: ea asuma o functie pe care o putem numi estetica... O paralela intre texte provenind din epoci diferite ne va instrui pe deplin asupra mutatiei produse recent.

Abilitatea de a face distinctia intre regimul real si cel imaginar a functionat in cultura occidentala ca un reper de bun-simt in departajarea seriosului de comic, a respectabilului de ridicol sau ca proba a integrita