Lipsa aproape totala a literaturii despre balet e un fapt incontestabil. Nu exista manuale, istorii, traduceri. Ultima si singura Istorie a baletului a fost tiparita la noi in 1967, de un colectiv format din Ion Ianegic, Tilde Urseanu si Liviu Ionescu. Desi raportarea istorica era strict marxista, aceasta lucrare este pina in ziua de azi singura referinta de incredere. Mai apoi, au aparut sporadic carti de interviuri, amintiri.

Cartea de balet are un public relativ restrins, deci tirajul nu poate fi decit limitat, deci nu este rentabila. Si-atunci, firesc este ca Ministerul Culturii si Cultelor sa se implice, sprijinind aparitia oricarei lucrari care pare sa acopere un petec cit de mic din acest vast cimp viran. Asa s-a si intimplat cu Dictionarul de dans, aparut la inceputul acestui an la Editura Dacia din Cluj, sub semnatura lui Alexandru Iorga. Pina aici toate bune si frumoase, un colectiv de condeieri cit se poate de onorabili a confirmat necesitatea unui atare dictionar, iar cartea a aparut in conditii grafice decente, chiar daca, probabil din ratiuni economice, este total lipsita de imagini.

Surpriza nu se lasa mult asteptata, o data inceputa rasfoirea acestuia. Nu exista o impartire tematica, fiind amalgamati interpreti, institutii, termeni tehnici, titluri de balete, coregrafi etc. Nu exista o bibliografie – nici nu s-ar putea, fiind vorba de un amestec de traduceri trunchiate din citeva dictionare straine si de amintiri proprii, nici unele, nici celelalte nu tocmai actualizate. Inevitabil, lipsesc mai multe intrari decit figureaza, iar erorile in redarea unor nume sint atit de numeroase, incit nu mai poate fi vorba despre greseli de tipar.

Dar inadmisibila este selectarea informatiei pertinente atunci cind nu se recurge la o sursa preexistenta, autorul nerezistind tentatiei anecdoticului si a birfei ieftine. Aici exemplele putind fi