Da, meciul s-a terminat - au spus ghizii ce îi conduceau pe scotieni spre cabine -, dar francezii au batut cu 5-0! Daca Franta va reface macar jumatate din viteza de executie aplicata scotienilor, atunci campioana mondiala nu are de ce se teme. Adversarii din finala Cupei Mondiale 2002 vor descoperi la randul lor o insula, undeva departe, în Japonia.
Prin urmare, nu asta e problema francezilor. Bineînteles ca nu asta e problema francezilor. Dar care e problema francezilor? E, cum care e problema francezilor? Cum s-ar putea defini problema francezilor? Dar au francezii o problema? Si daca au, cum ar putea fi ea definita mai precis? Dar mai delicat? Dar mai just?
Cam asa arata încalzirea retorica atunci cand problema francezilor se numeste Jean Marie Le Pen. Nu cel ce a defilat la Bucuresti cu Vadim în coada, ci acel nesuferit care insista sa strice toate sarbatorile cumsecade ale presei si opiniei comme il faut. In 1996 Le Pen s-a burzuluit la o nationala franceza multicolora, dar handicapata vocal.
Nu toti jucatorii stiu sa cante Marseilleza - a remarcat Le Pen -, iar stiinta de imn variaza direct proportional cu culoarea - a mai remarcat Le Pen. Aceasta prima observatie de teoria culorii patriotice a fost interpretata ca o coborare în rasism.
Dupa doi ani, cand Franta a castigat din toate culorile Cupa Mondiala, opinia comme il faut si-a luat revansa: Franta multiculturala în triumf! au titrat ziarele observand culoarea felurita a jucatorilor, adica exact ceea ce, rostit de Le Pen, fusese un pacat de neiertat. Era din nou pace între culorile Frantei, tocmai pentru ca spectrul nu se mai reducea la rosu-alb-albastru, ci devenea deodata nelimitat. Africanismul unor Desailly si Thuram si magrebismul lui Zidane erau recunoscute ca merite si calitati ale noii identitati franceze.
Intre timp, un instructaj eficient a facut di
