Desi este subintitulata Jurnal 1987-1989, uimitoarea carte a Tiei Serbanescu* nu are aproape nimic in comun cu memorialistica de lupta, consideratii si dezvaluiri mai mult sau mai putin necontrafacute din si despre anii regimului comunist.

Femeia din fotografie contrazice probabil involuntar, insa nu si mai putin sarcastic, mai toate reflexele conditionate impuse de stereotipiile iute puse in circulatie mediatica dupa decembrie ‘89 si inca si mai iute prefacute in reguli de buna, justa, corecta gandire si de fapt doar trist mediocra, cand nu de-a dreptul nula.

Este, cert, o scriere de sertar, conditie totusi fara nici o implicatie valorica, in ciuda luxuriantei si adesea cam stupidei vegetatii de comentarii pe aceasta tema de trandav consum posttraumatic. Multi au fost (si inca mai sunt) cei care au deplans absenta unei “literaturi de sertar”, tragand de aici doua concluzii deopotriva false si anticulturale - ca literatura romana scrisa si publicata in Romania pana in 1989 este aproape in intregime un urias morman de gunoi tipografic si, apoi, ca scriitorii romani manifestati ca atare pana atunci in Romania sunt niste oportunisti, buni doar de, eventual, aratat cu degetul ca niste impostori in fine dati pe fata.

Simpla comparatie onesta cu situatia din alte tari aflate ani indelungati sub regimuri dictatoriale ar fi fost totusi de natura sa tempereze, daca nu si sa alunge entuziasmele, abia ele cu adevarat oportuniste, puse in serviciul acestor funeste “idei”.

Caci nu a existat, de exemplu, o literatura “de sertar” in Portugalia, la caderea dictaturii salazariste, si nu pentru ca nu ar fi functionat acolo cenzura sau politia politica.

Amanuntul, care nu este chiar un “amanunt”, ca pana in 1989 au existat destule carti romanesti de autori contemporani ce nu puteau fi traduse, de exemplu, in RDG, in Cehoslovacia ori in Bulgaria