Perechea de propoziţii "simt enorm şi văz monstruos", atît de des analizată pînă la răstălmăcire de către exegeţi, este cuprinsă - după cum se ştie - în halucinanta relatare a asediului moral intitulată "Grand Hotel Victoria Română". Dincolo de revelaţiile posibile pe care le-ar putea provoca o nouă analiză a acestui text tulburător am putea reţine, pînă una alta, aburul terifiant care-l înconjoară pe eroul-narator, spaima contagioasă pe care o răspîndeşte spectacolul agresiunilor ucigaşe asupra unui cîine dar şi împotriva unei femei disperate, agresiuni purtînd cu ele obscenitatea loviturilor laşe.

Mai cu seamă această prezenţă a cruzimii triviale, descrisă cu o simplitate impresionantă, acordă acelei bucăţi scurte din 1890 valoarea de document semnificativ, atrăgînd atenţia asupra sindromului anxios care palpită sub variate forme, în operele tragice, dar şi în cele comice, ale lui Caragiale.

Tot în 1890, autorul îşi termina drama "Năpasta" în vreme ce nuvelele tragice de amploare sunt imaginate şi definitiv compuse între 1889 şi 1898. Altfel spus, deceniul care urmează apariţiei povestirii "O făclie de Paşte" ne apare ca o rezervaţie a ficţiunilor înfricoşate, urmărind la scenă deschisă jocul spasmodic al groazei, adeseori cu înfăţişări nevrotice.

Nebunia inocentului Ion şi coşmarurile vinovatului Dragomir, dar, mai ales, urmărirea lentă, cu încetinitorul, a spaimelor lui Leiba Zibal sau a obsesivelor temeri care-l conduc pe celălalt hangiu, Stavrache, către evadarea în iraţional indică interesul pasional al autorului pentru prezenţa formelor spaimei în modelarea destinelor individuale. Am putea, aşadar, luînd în consideraţie şi circumscrierea principalelor opere de deschidere tragică într-un perimetru cronologic relativ restrîns, să apreciem preocuparea stăruitoare a lui Caragiale pentru sindromul spaimei ca fenomen lateral în ansamblul