După ce s-au mai potolit agitaţiunile stîrnite de apariţia ultimei cărţi a dlui Patapievici (Omul recent - Editura Humanitas, Bucureşti, 2002) putem, cred, să discutăm aşezat despre ideile acestei cărţi. Că natura umană e complicată şi tenebroasă, o ştim bine, după cum la fel ştim că nici o furtună nu durează o veşnicie. Resentimentele care au izbucnit ca la comandă în forma recenziilor acestei cărţi socotite "cu probleme" s-au potolit din cîte se pare. La fel şi reacţiile de apărare a cărţii care au avut, uneori, dimensiunea dramatică a apărării persoanei dlui Patapievici. Cred, totuşi, că nu persoana dlui Patapievici e în discuţie, ci ideile domniei-sale. Greşesc? Scriu aceste rînduri fără pretenţia de a fi expert, ci doar un cititor interesat. În treacăt fie spus, mi s-a părut ridicol reproşul făcut dlui Patapievici de unii şi alţii care spun că domnia-sa trebuie să tacă pentru că nu e expert; expert în ce trebuie să fii ca să ai voie să fii îngrijorat de mersul lumii în care trăieşti? Care anume sînt acele stagii, burse, diplome sau lecturi pe care trebuie să le probezi formal ca să ai voie să publici marile tale dubii? Acest tip de critică pune pe oricine într-o situaţie imposibilă. Ce poţi răspunde cînd ţi se spune: "Nu ai citit cartea X"? Poţi spune: "Ba am citit-o", la care replica este fie "Fugi, domne, că n-ai citit-o", fie "Dovedeşte că ai citit-o", ceea ce aruncă totul în plin absurd. Sau mai poţi spune: "Nu am citit-o" şi atunci ţi se spune "Atunci să taci!" sau "Atunci nu ştii nimic!", ceea ce împinge, din nou, lucrurile în absurd pentru că numai un prost poate spune, la începutul secolului al XXI-lea, că legitimitatea intelectuală pentru exprimarea unui punct de vedere este conferită exclusiv de o anumită lectură. Dar, să revin la cartea dlui Patapievici. Esenţa cărţii mi se pare a fi critica pe care autorul o face modernităţii şi, mai ales, act