Sub vechea orînduire, Haga era pomenită infinit mai rar decît în al doilea deceniu al tranziţiei. Urbea din ţările de jos nu era trecută cu vederea pentru vina de a fi capitală monarhică. Republican din obligaţie ideologică, fiul Scorniceştilor era departe de a se rezuma la dezavuarea simplistă a instituţiei monarhice. Aşa de pildă, el nu se considera coborîtor din Boris Stefanov ori din Ştefan Foriş, ci din Ştefan cel Mare şi Mihai Viteazul, de unde şi perseverenţa cu care pregătea întemeierea propriei lui dinastii. El nu o ignora prin urmare pe regina Olandei pentru coroana pe care o purta, ci pentru caleaşca de care, spre deosebire de omoloaga ei de la Buckingham Palace, părea să ducă lipsă. Tranziţia a răsturnat acest dezechilibru, şi datorită nu atît vizitelor pe care regina Olandei le-a făcut copiilor bucureşteni ai străzii, cît promovării capitalei olandeze la rangul de capitală a magistraturii mondiale. Cea mai înaltă autoritate politică a mapamondului, Consiliul de Securitate al ONU, a decis să creeze un Tribunal Internaţional pentru judecarea crimelor de război, cu sediul la Haga. Pe căi ocolite, evenimentul a avut implicaţii importante pentru tranziţia carpato-danubiană. Ce e drept, la Tîrgovişte nu se vorbeşte prea mult despre Haga şi nici viceversa, deşi cele două aşezări sînt

legate printr-o conexiune istorică: ambele au găzduit procese politice de amplu răsunet internaţional. Amîndouă au fost intentate unor foşti şefi de stat din aceeaşi zonă a Europei, dictatori de tip stalinist care convertiseră pretinsul lor socialism în regimuri bazate pe intoleranţă etnică şi pe xenofobie. Între cele două episoade există însă şi remarcabile deosebiri, dintre care hotărîtoare este cea de context. Într-un caz contextul era cel al dezmembrării statului pe care dictatorul se străduia să o evite reprimînd populaţiile dornice de independenţă - în celălalt c