A vorbi despre sinucidere cu intenţia de a scrie o istorie a ei înseamnă a aduce în discuţie o temă pe care, din lipsă de surse, istoriografia a ocolit-o în mod constant. Aceasta e precizarea care deschide studiul lui Georges Minois Istoria sinuciderii, tradus în română anul acesta la Editura Humanitas. Avertismentul nu e o reclamă mascată la o carte ce se ocupă de un subiect în sine "antipatic" şi nici o scuză pentru eventualele lipsuri ale studiului. De la primele pagini autorul te convinge de importanţa temei pentru gîndirea occidentală, iar cele peste trei sute de pagini ale cărţii uimesc printr-o erudiţie ce lasă impresia epuizării oricărei surse legate de subiect. De altfel numele lui Georges Minois, cunoscut cititorilor români prin Istoria infernurilor apărută nu demult tot la Humanitas, e o primă garanţie că te afli în faţa unei cărţi interesante şi bine scrise. Autor a numeroase lucrări de istorie a mentalităţilor religioase, Georges Minois nu şi-a ales niciodată subiecte comode, iar istoria concepţiilor occidentale despre moartea voluntară pe care cititorul român o are astăzi în faţă e poate cea mai bună dovadă.

Aflată undeva la jumătatea distanţei între o analiză de tip academic şi una care mizează pe seducţia unui public mai larg, Istoria sinuciderii reconstituie un trecut pe care documentele s-au străduit aproape întotdeauna să-l oculteze. Cartea are ceva din tactica unui roman poliţist. Georges Minois "vînează" orice informaţie referitoare la subiect, alcătuieşte chiar, cu inevitabile aproximaţii, statistici privind rata suicidului în spaţiul european din Evul Mediu şi pînă în Epoca Luminilor, formulează ipoteze şi îl atrage pe cititor în descifrarea "misterului". Toate cu singur scop - refacerea traseului pe care l-a parcurs mentalitatea europeană în relaţie cu o problemă nici astăzi rezolvată: interdicţia/ dreptul de a decide sfîrşitul pr