"Doamnă Mihaela sînteţi membru de sindicat?", îşi întreabă directorul general al Companiei Naţionale a Huilei secretara care îi apără cabinetul din Valea Jiului de intruşi. Răspunsul, fîstîcit, este afirmativ. Este un director din Bucureşti, numit interimar de la Bucureşti, pentru a mai redresa ceva din situaţia economică a companiei. Omul zîmbeşte resemnat şi povesteşte cum directori de exploataţii miniere ajung aici, în Valea Jiului, să semneze petiţii împreună cu sindicatele. Adică toată lumea este de aceeaşi parte a baricadei. Dacă baricadă se mai poate numi linia de demarcaţie între cei care au un job la mine şi... ceilalţi. A fi membru de sindicat în Valea Jiului înseamnă să fii în rînd cu lumea. Aproape că orice conotaţie tradiţional-sindicală dispare. E ca şi cum odată cu legitimaţia de serviciu o primeşti şi pe cea de membru al comunităţii, de localnic, de om care ştie că Valea trebuie să se apere împotriva tuturor şi că doar uniţi pot reuşi. Altfel, nu se explică de ce nici măcar nu există dubii legate de a fi sau a nu fi membru al Ligii Sindicatelor Miniere din Valea Jiului. Cei cîţiva disidenţi au soarta unor excluşi social: huliţi, dacă nu ignoraţi, părăsiţi şi fără forţă, în ei se poate cel mult arunca cu pietre. Mai are forţă acest renumit sindicat să mai pună la cale mineriade sau măcar greve de anvergură? După 1999, sindicatele miniere au depăşit perioada "hard", de luptă corp la corp pentru revendicările lor, trecînd spre una mult mai "soft". Ştiu să negocieze şi ştiu să creeze acele condiţii preliminare care ajung să cîntărească mai greu în timpul discuţiilor decît pumnul trîntit pe masă cînd nu mai există argumente. Au creat din sindicalism un fel de condiţie de a fi recunoscut ca localnic. Şi-au trimis un reprezentant în Parlament, chiar preşedintele sindicatului, votînd lista unei minorităţi care nu există (slavii macedonieni) doar pentru