De fiecare dată cînd a fost recenzat vreunul dintre cele zece numere ale revistei Octogon, accentul a fost pus cu îndreptăţire pe aspectul său luxuriant, uneori excesiv, intoxicant de estetizat. Revista, ca şi sora ei mai mare de la Budapesta, îşi propune să aducă în prim planul mediatic ceva ce acestuia îi lipseşte: calitate vizuală. Dar, dintr-un soi de disperare în raport cu fondul, forma exagerează - poate. Nu este delicat să începi prezentarea unui număr aniversar cu o critică, s-ar zice; dar punctul meu de vedere este acela că tocmai o asemenea formă pare să împiedice, culmea, văzul să ajungă şi la cealaltă parte, cel puţin la fel de interesantă, a revistei: textul. Sînt frunzărite de către recenzori paginile îmbietoare şi sînt citate, poate, cîteva titluri. Întîrziind cu prezentarea acestui număr, am avut norocul să pot citi deja cronichetele adresate lui de către celelalte reviste care l-au semnalat. Nu există nici o discuţie serioasă pe seama cîtorva texte ale acestui număr (ale oricărui altuia, de fapt), ci doar politeţe dezangajată, chiar simpatie, dar atît. Or, s-au publicat de-a lungul celor aproape trei ani de apariţie texte incendiare, chiar manifeste, oricum însă multe texte critice sau interpretări de substanţă academică. S-a pus chiar problema unei antologii de text Octogon. Ele, textele, meritau o discuţie în presa noastră culturală; or, aceasta se complace încă - păgubos - într-un autism al domeniilor, genurilor şi speciilor, al redacţiilor şi, mai cu seamă, al culturii vs. realităţii "de pe teren". O revistă de arhitectură nu îşi poate permite acest lux. Ea trebuie să se învecineze atît cu "înalta" cultură (care o repudiază cel mai adesea) şi cu realitatea de "joasă" extracţie, sau de grad zero. În acest număr doar, aveţi, distinşi artişti şi oameni de cultură,

discuţia despre fotografie a americancei Jennifer Friedlander, care fac