Prezenţa lui Jean-Marie Le Pen în cel de al doilea tur al alegerilor prezidenţiale din Franţa nu poate fi uitată, deşi rezultatul final a arătat că procentul pe care el poate conta este totuşi limitat. Faptul că şi în alte ţări europene democratice şi îmbelşugate extremismul - de obicei legat de crize economice şi de mentalităţi primitive - devine o forţă politică nu poate fi doar un capriciu electoral, ci - probabil - semnalul deplasării cerinţelor formulate de popor la adresa clasei politice. Diabolizarea extremismului poate avea un efect pervers: reprezentanţii celor care vor să introducă forţa în dialogul politic se prezintă ca victime ale posesorilor de acum ai puterii. Statutul de victimă coagulează simpatii de la toţi cei nemulţumiţi şi amînă interesul pentru ceea ce îşi propune să facă victima de azi după ce îşi va lecui rănile. În analizele din ultimele săptămîni, stimulate de victoria lui Le Pen şi de uciderea lui Pym Fortuyn - extremistul olandez cu perspectiva unei victorii electorale - extremismul este din ce în ce mai des echivalat cu o boală. Se pune deci problema corectitudinii diagnosticului şi a tratamentului: uneori leacul e mai periculos decît boala. Problemă de actualitate a Europei, importantă pentru viitorul Uniunii Europene în perspectiva extinderii, ascensiunea politică a extremismului este importantă şi pentru politica ţărilor care asimilează structurile democratice. Ne place să credem că orice politică are ca temei o dezbatere de idei, dezbatere pe care o începem în acest număr şi unde, în numerele viitoare, îi invităm pe toţi cei interesaţi. (M. B.)

Ascensiunea lui Jean Marie Le Pen în turul doi al alegerilor prezidenţiale a fost un şoc puternic. Oameni politici şi specialişti, din Franţa sau de aiurea, s-au grăbit să găsească explicaţii la ceea ce multă lume a considerat a fi un "seism politic". Există tentaţia de a motiva ac