Din secolele trecute s-au preluat manifestaţiile de protest cu cratiţe, cînd, în general, oamenii se plîng că n-au ce mînca, (meschin!), s-au moştenit protestele solitare şi tăcute ale celor care se împotrivesc tiraniei (învechit!), coloanele dezordonate ale partizanilor sau adversarilor unui om politic (manipulate!); mileniul tocmai început expune spectacolul grandios al protestelor organizate de oameni dispunînd de fonduri şi de o mare libertate de mişcare în numele flămînzilor, coloanele dezordonate resping politica şi pe vedetele ei, energia negării e prea puternică pentru a permite analiza unui eventual proiect pozitiv. Violenţa contestării de la Davos, Seattle, Genova a scos mişcarea antiglobalizării din zona cercetării folclorice, situînd-o în miezul dezbaterii politice. Jurnalista Naomi Klein, care a explicat în volumul No Logo îndreptăţirea acestui protest, descria, anul trecut, în The Nation, structura organizatorică a mişcării: "Manifestaţiile par lipsite de obiective limpezi, pentru că nu sînt produsul unei mari mişcări omogene, ci al unui agregat de proteste, proteste emise de numeroase mişcări puţin importante, fiecare dintre ele avînd în colimator o mare societate multinaţională (Nike), o anume industrie (cum este agricultura intensivă) sau o nouă iniţiativă comercială (zona de liber-schimb din continentul american). Aceste mişcări cu un scop precis împărtăşesc convingerea că puterea şi bogăţia se concentrează în din ce în ce mai puţine mîini. Bineînţeles, există dezacorduri: cu privire la rolul statului-naţiune, cu privire la posibilitatea capitalismului de a se ameliora, cu privire la rapiditatea cu care trebuie introdusă schimbarea. Dar, în sînul acestor mişcări, se degajă un consens asupra necesităţii de a construi un centru de decizie întemeiat pe comunitate - fie la nivelul sindicatelor, fie la cel al cartierelor sau al autoguvernării abo