Termenul context apare în critica filozofiei politice, odată cu afirmaţia conform căreia, de cînd omul nu mai trăieşte în orizontul de sens determinat de mituri şi de practici rituale conjuratorii sau propiatorii, nici o gîndire umană nu-l mai poate smulge din istoricitatea sa. Se mai poate formula şi altfel: afirmaţia conform căreia contextul determină conţinutul discursului luptă împotriva oricărei interpretări onto-teo-logice a lumii. Consecinţele care decurg ar fi că nimic nu este etern, nici valorile pozitive, nici cele negative, că orice discurs normativ aparţine unei epoci, unei doxa care va fi înlocuită de altă doxa. Noţiunea contextului joacă un rol crucial în conflictul latent şi patent care animă derularea gîndirii europene, apoi occidentale, încă de la naşterea filozofiei, sau, dacă preferaţi a metafizicii: conflictul lui Platon - adevărul apare în contemplarea ideilor pure - cu Protagoras: nu există alt adevăr decît cel al retoricii. Context sau nu, e o chestiune de fond a filozofiei în general şi a filozofiei politice în special (care este şi o etică, cel puţin pînă la Machiavelli). Există oare problematici şi valori definitorii pentru trecerea timpului social şi mutaţiile din societăţile umane, treceri şi mutaţii denumite Istorie? Este încă posibil să vorbim despre valorile transcendente în afara socius-ului care le enunţă, le acceptă, sau chiar le contestă, definindu-se în raport cu ele? Răspunsul la această întrebare va declanşa reinterpetarea gîndirii europene în relaţia ei cu acţiunea: operă de lungă durată. Totuşi, ceea ce se poate afirma, fără riscul unor erori grave, este că filozofia are o istorie în măsura în care discursurile ei succesive (adică interpretările) nu au avut efectele scontate de autorii lor asupra generaţiilor următoare. În aşa fel, încît a fost (şi este) nevoie să fie schimbate: îl iubesc pe Platon, spunea în esenţă Ari