Toată generaţia mea de critici a fost obsedată de scoaterea din context. Mă voi explica îndată. Mai întîi, trebuia scoasă din context literatura contemporană. Estetismul pentru care militam noi era legat de nevoia ignorării "împrejurimilor" operei, a acelui Hinterland social şi politic de care nu se putea vorbi decît într-un anumit fel. Autonomia valorii, la care reveneam mereu, chiar fără a folosi expresia, nu era chiar aceea lovinesciano-călinesciană: ea ne servea mai degrabă, suspendînd opera din realităţile care-i dădeau naştere, la o discuţie liberă asupra valorii şi la o ierarhie pe considerente pur estetice. Îndată ce admiteam criteriul moral, ori politic, ori social, lucrurile se complicau. Est-etica doamnei Monica Lovinescu s-a impus, ca un concept concurent aceluia estetic, mai tîrziu şi în critica din afara graniţelor, în cronicile de la radio Europa Liberă. Pentru criticii din ţară, conceptul ar fi fost sinucigaş, deoarece singura etică acceptată oficial era aceea comunistă ("etica şi echitatea socialistă"). Contextul moral al acelor ani ne obliga să-l ignorăm. Numai aşa puteam comenta anumite cărţi, numai aşa puteam să cîştigăm bătălia ierarhiilor. După 1989, această scoatere din context a început să ne fie reproşată ca o carenţă. Mai ales cînd primul (şi, cîteodată, unicul) criteriu al revizuirilor la modă a devenit cel moral. Chiar şi critici din generaţia mea au început să se îndoiască de perenitatea unor judecăţi bazate pe ignorarea contextului. Al doilea tip de scoatere din context se referă la modul nostru de a privi literatura trecutului. E curios şi chiar paradoxal că, tăcînd mîlc asupra contextelor actuale cînd vorbeam despre literatura contemporană, preferam să facem din Shakespeare sau Caragiale contemporanii noştri. La o editură a existat chiar o colecţie cu acest nume. Cartea lui Jan Kott despre Shakespeare şi aceea a lui Al. Călinesc