Chestiunii formulate prin "protestez, deci exist" (şi nu "sînt"), i s-ar putea răspunde prin "îndur, deci exist". Dacă aşa e, atunci revista Dilema ne invită, nu neapărat cu intenţie, la o reflecţie despre libertate (nu adaug umană, pentru că libertatea este doar umană). De cînd libertatea a devenit una dintre mizele majore ale gîndirii politice şi sociale a devenit extrem de dificil de definit noţiunea, pentru că ne confruntăm neîncetat cu limitele ei. În teorie, libertatea nu e compatibilă cu limitele, deoarece libertatea, ca şi suveranitatea, este sau nu este; nu poţi avea doar jumătate de suveranitate, pentru că asta înseamnă sclavie deghizată, nici nu poţi iubi pe jumătate sau pe sfert şi bărbatul sau femeia căruia partenerul i-ar spune că e iubit pe jumătate ar avea un bun motiv de despărţire. Totuşi, o libertate integrală pentru unul nu poate fi o libertate totală şi pentru celălalt. De aceea în raportul fundamental al relaţiilor umane, intersubiectivitatea şi libertatea nu pot fi concepute decît în relaţia unde libertatea unuia înseamnă simultan alienarea celuilalt. Or, tocmai caracterul esenţial şi de nedepăşit care articulează această libertate, niciodată absolută, ci restrînsă, deci ameninţată constant, se numeşte contract. Contractul nu este deci garanţia libertăţii în totalitatea ei, ci limitele libertăţii şi sfîrşitul ei, întotdeauna posibil. De aceea democraţia întemeiată pe un contract este o luptă permanentă, o luptă de fiecare zi, pentru a nu permite ca, sub forma ei contractuală, libertatea să cadă în paragină.
În contract, această luptă a căpătat numele de drept constituţional şi de ansamblu al drepturilor pozitive, definite ca drept civil, oricînd posibil de a fi revizuite, din moment ce dreptul devine instrument al alienării. Şi atunci de ce să protesteze unii dacă modernitatea a inventat această libertate speculară prin care fiecă