Manualele au reprezentat în ultimii ani unul dintre aspectele cele mai mediatizate ale şcolii: totul a început în urmă cu cîţiva ani, cînd a început reforma în acest domeniu şi cînd şocul noutăţii a generat tot felul de reacţii. Să ne amintim de lungile dezbateri la TV şi de editorialele indignate ale ideologilor de serviciu ai neamului, provocate de manualele de istorie şi română. Şi atunci, şi acum, asemenea indignări mi s-au părut ridicole; în acelaşi timp însă, ele erau semnul unei proaste comunicări cu lumea deschisă şi pluralistă spre care ne îndreptăm: unii autori de manuale au fost puşi la zid pentru "delicte de opinie", în numele gîndirii şi viziunii unice asupra istoriei şi culturii. Între timp, lucrurile păreau să fi intrat într-un proces normal; în orice caz, tema manualelor nu a mai constituit subiect de presă, iar şocul noutăţii a fost treptat absorbit: prin cursuri de perfecţionare şi seminarii organizate periodic, profesorii s-au familiarizat cu "modul de întrebuinţare" al manualelor alternative şi au început să privească cu ochi mai buni ideea că trebuie să opteze între mai multe manuale, chiar dacă asta presupune un oarecare efort. Mai erau de aşteptat cîţiva ani însă pentru a trage linie şi a vedea rezultatele pozitive ale deschiderii: sistemele de învăţămînt sînt, în sine şi în toată lumea, conservatoare, şi au nevoie de gîndire pe termen lung, de răbdare şi continuitate în aplicarea reformelor. Cu atît mai mult în cazul nostru, după decenii de "gîndire unică", ar fi fost nevoie de o strategie coerentă, fără rupturi. Probabil că o evaluare relevantă a funcţionării noului sistem s-ar fi putut face abia după ce va fi terminat şcoala prima promoţie formată integral după manualele noi, de la clasa I la a XII-a. Firul continuităţii însă s-a rupt. Actuala conducere a Ministerului Educaţiei şi Cercetării a reluat licitaţiile de manuale, renunţînd