Într-o definiţie posibilă, contextul poate fi comparat cu o casă. Contextul este mediul, contextul este locul, după cum el este, totodată, constrîngere, oportunitate, structură şi timp. În calitate de sociolog aş fi interesat de contextul social precum îl faci să fie, pentru că, altminteri, despre context se poate discuta din diferite alte puncte de vedere: cît este el de puternic, în ce fel îi schimbă pe oameni, cum românul de aici este cu totul altfel în Elveţia, în SUA sau în Franţa ş.a.m.d. În casa despre care vorbim, putem intra pe uşa unei prime întrebări: cum se face contextul - aşa cum dorim noi sau cum doreşte cineva anume? Gîndirea practică şi gîndirea teoretică se mişcă, de fapt, între aceste două extreme. Părerea potrivit căreia contextul este dat o dată pentru totdeauna e prezentă în multe dintre ideologiile contemporane. Auzim adesea că la noi nu s-a definit încă o mentalitate sau că nu putem să ne schimbăm mentalitatea, că românii nu sînt ca nemţii, că n-avem capital social, aşa cum, de altfel, nu au nici alte foste ţări comuniste, că stările de lucruri seamănă mai mult cu sudul Italiei decît cu Nordul Italiei etc. Toate aceste afirmaţii vor să ilustreze ideea că istoria acţionează ca o fatalitate şi stabileşte un anume context, fiindcă fiecare popor are o anumită zestre naturală şi o zestre culturală ce nu pot fi ignorate. Acest punct de vedere se aude cel mai des atunci cînd se discută despre capital social sau disponibilitate de întrajutorare. La cealaltă extremă se plasează punctul de vedere al comunismului care pretindea că putem face societatea aşa cum vrem, putem face omul nou, putem modifica satele, să nu mai fie cum au fost. Între aceste două extreme se află o multitudine de soluţii pe care societăţile le caută, le experimentează, le învaţă prin încercare şi eroare, asimilînd lucruri din propriul trecut şi din trecutul altora. Revenind