Deşi s-a numărat printre poeţii mei preferaţi în adolescenţă (şi al lui Nichita Stănescu!), n-am scris niciodată despre autorul Parodiilor originale ori al Baladelor vesele şi triste. Cînd aveam 15-16 ani îi ştiam o groază de versuri pe dinafară. L-am recitit şi mai tîrziu, cu o anumită, tot mai rezervată, plăcere. Dacă nu l-am comentat niciodată, este din cauza frazei prin care, în finalul capitolului din Istorie, îl defineşte G. Călinescu: "El nu-i niciodată aşa de liric încît să fie mare, niciodată atît de facil încît să nu fie poet." Mi s-a părut mereu că nu mai este nimic altceva esenţial de spus.

La şaizeci şi cinci de ani de la moartea lui, pe 7 mai, Topîrceanu pare un poet uitat. Şi de critică, în ochii căreia el nu aparţine modernităţii, şi de marele public, ale cărui gusturi s-au schimbat. Popularul poet de odinioară, laureat al Premiului Naţional şi membru corespondent al Academiei, are soarta lui Minulescu şi a altora: nu mai este aproape deloc citit.

O piedică în calea receptării a fost (şi a rămas) dificultatea de a-l situa în istoria poeziei noastre din secolul XX. A fost contemporan cu simboliştii şi cu moderniştii, fără să fie limpede dacă este, la rîndul lui, simbolist ori modernist. G. Călinescu îl socoteşte "simbolist în felul lui", dar îl include în capitolul despre modernişti, lîngă Arghezi, Adrian Maniu şi restul. Muzicalitatea unor versuri face din Topîrceanu un afin al lui Bolintineanu şi Şt. O. Iosif mai degrabă decît unul al lui Tudor Arghezi şi Blaga. Capacitatea descriptivă îl apropie de Pillat şi Maniu. Un aparent tradiţionalism al inspiraţiei, o "banalitate" a sentimentului (vecin cu acela din romanţe), ca şi limpezimea versurilor (nici urmă de obscuritate) îl despart însă şi de modernişti şi de simbolişti. Dar nu fac din el un tradiţionalist propriu vorbind, căci este prin excelenţă un poet al oraşului ori al naturi