A fost de curînd 1 Mai, ziua muncii, a solidarităţii muncitoreşti. Ştiu că voi indispune pe mulţi, dar ziua cu pricina este chiar una a solidarităţii muncitorilor, aşa cum Crăciunul este ziua solidarităţii creştine, Ramadanul - ziua solidarităţii musulmane, Pesahul - ziua solidarităţii evreieşti (cer iertare dacă am greşit cu ceva, totul e pentru simplă demonstraţie şi nu are pretenţie de exactitate ştiinţifică), aşa cum ziua naţională a fiecărui stat este ziua solidarităţii supuşilor acelui stat. Nu există, cel puţin pînă acum, o zi a solidarităţii intelectuale, o zi a medicilor, o zi a profesorilor, a funcţionarilor publici, a scriitorilor, a artiştilor plastici, a compozitorilor. Există, în schimb, o zi a teatrului, o zi a dansului, o zi a armatei etc. Nu există multe altele. Probabil că preţul spectaculos al mielului, al ouălor, al benzinei, al cafelei sau al alcoolului îi lasă destul de reci pe concetăţenii noştri faţă de absenţele semnalate. Ce-mi lipseşte mie - spun, sau, dacă n-o spun, o cred, mulţi români - o zi a solidarităţii bancherilor sau una a agricultorilor? La ce şi cui ar folosi? Dacă muncitorii au ziua de 1 Mai îi ocroteşte aceasta de disponibilizări,
de şomaj, de salarii mici? Dar de ce nu ar exista o zi a intelectualilor? Este greu să vorbeşti de o solidaritate a scriitorilor, cînd ei nu sînt solidari, de o solidaritate a profesorilor, cînd ei nu sînt solidari - în ciuda grevelor -, de o solidaritate a cadrelor medicale, cînd ele nu sînt. Intelectualii nu "obişnuiesc" să fie de acord unii cu alţii, scriitorii se înjură reciproc, medicii se dispreţuiesc unii pe alţii, unii dintre cei mai buni intelectuali şi-au denunţat la Securitate pe unii dintre cei mai buni prieteni, tot intelectuali (colegii de birou ai lui Babu Ursu l-au turnat la "organe" că deţine un jurnal nu tocmai conformist, fapt pentru care a plătit cu viaţa), funcţionar
