Am recitit de curînd Scrinul negru. Ceea ce părea ridicol pe vremea elevilor de liceu dinainte de '89, de pildă pasiunea Şericăi Băleanu pentru "grădina castelului" ei, devenită între timp teren al unui institut horticol, sau modul Hangerlioaicei de a ţine unită casta aristocraţilor daţi la "coşul de gunoi al istoriei" - ei bine, toate acele lucruri le citim acum ca pe nişte premonitoare semne de înţelepciune. Să fi fost personaje reale, aristocraţii respectivi şi-ar fi redobîndit azi, după decenii, castelele şi grădinile; relaţiile dintre marile familii, întrerupte în contextul comunist, au toate şansele să se refacă. Comentariile lui Călinescu la "lumea nouă" nu mi s-au mai părut deloc "compromisuri", ci ironii. Dincolo de ironie, o înţelegere evidentă a ceea ce înseamnă alte circumstanţe: părinţii, reprezentanţii generaţiei precedente, oricît ar fi de minunaţi, nu mai trebuie luaţi drept model în lumea din ce în ce mai fluidă, din ce în ce mai rapid schimbătoare. În lumea cea nouă se supravieţuieşte prin diversificare, descentralizare, multispecializare (ca să nu spunem chiar "de-specializare", termen dureros, dar adevărat: cîţi mai lucrează azi în domeniul pe care l-au studiat? şi cîţi s-au respecializat în noua meserie, în care lucrează?). Filip, nepotul Hangerlioaicei, nu mai voia să le semene părinţilor, voia "să muncească" democratic, precum similarul Matei Radu Basarab, nobilul devenit electrician. Intuiţie a nevoii de distanţă faţă de treapta ruptă (reparaţie nu se întrezărea). Rezultatul e însă ciudat; în contextul mentalităţii sudice, asemenea gesturi sună ridicol, neverosimil. Într-adevăr, treptele lumii contemporane sînt din ce în ce mai discontinue. Alte şi alte rupturi vin la rînd. Nu numai "pe lung", în timp, ci şi "pe lat", în spaţiu. În ciuda globalizării (de care unii "se tem", fiindcă aduce imigranţi, droguri, criminalitate etc., dar care