Cazul televiziunii publice din Cehia, care a scos zeci de mii de oameni în stradă atunci cînd Vaclav Klaus, preşedintele Camerei Deputaţilor, a numit la conducere un apropiat de-al său, părea atunci una dintre multele "ciudăţenii" specifice tranziţiilor din Estul european. Între timp, Europa occidentală se confruntă cu alte cazuri, încă şi mai complicate. Ciudăţenia ar putea fi acum că, în Vestul obişnuit de decenii cu protestele democratice, nimeni nu pare dispus să iasă în stradă.

Public vs. privat Pe la începutul anilor '80, Silvio Berlusconi, om de afaceri de succes în domeniul imobiliar, se lansează în mass-media cumpărînd un mic post de televiziune din Milano. Profitînd de unele goluri din legislaţia audiovizualului şi dînd dovadă de o imaginaţie ale cărei efecte nu le prevedea mai nimeni pe atunci, cînd doar televiziunea publică RAI avea "bătaie" naţională, Berlusconi semnează contracte cu mai multe televiziuni locale, acestea urmînd să preia emisiunile postului său. Legislatorii se trezesc astfel în faţa faptului împlinit: apariţia televiziunii private cu audienţă naţională. Publicul italian (mare consumator de programe TV) se trezeşte şi el în faţa unei cît se poate de plăcute noutăţi: programe noi, vii, altfel decît cele cu care era obişnuit. Treptat, imperiul mediatic al lui Berlusconi se extinde, ajungînd la trei canale TV naţionale (Canale 5, Rete 4, Italia 1), la care se adaugă cea mai mare casă de editură (Mondadori), cea mai mare agenţie de publicitate (Publitalia), ziare şi reviste. Încep să apară şi voci care spun că e mult pentru un singur om, dar cîtă vreme Silvio Berlusconi e doar un om de afaceri de succes, aceste voci par mai degrabă ale unor cîrcotaşi conservatori şi "statalişti", adversari ai iniţiativei private în mass-media. Cînd Berlusconi a intrat însă în politică, formînd partidul Forza Italia şi reuşind ca doar în cîteva lun