interviu cu Stelian TĂNASE

E relevantă în politică această sintagmă: "protestez, deci exist"? În politică protestul este una dintre cele mai puţin eficiente arme, politica înseamnă în principal negociere, compromis. Societăţile moderne au la bază un acord între elite. "Glorioasa Revoluţie" din 1688 este cel mai bun exemplu, sau "monstruoasa coaliţie" din România. Eminescu s-a înşelat, ca de altfel în mai toate judecăţile lui politice. Monstruoasa coaliţie a fost o mare negociere între cele două mari grupuri de interese, care a dat Constituţia din 1866, acordul între liberali şi conservatori a dus în următoarele decenii la ceea ce numim noi astăzi "România fericită", o perioadă în care conflictele politice nu mai aveau ca scop excluderea celuilalt, a fost o rotativă guvernamentală gestionată de Carol I. Dacă ar fi fost un conflict, un protest continuu, România s-ar fi blocat. Protestul este bun şi este o armă cu tăiş real numai în regimurile de dictatură. Putem spune că perioada comunistă a fost o vreme de maximă reprezentativitate pentru protestatari? A apărut un nou tip uman, disidentul. România a avut o disidenţă foarte restrînsă şi aproape nici o acţiune programatică. Nu am avut un manifest politic, o alternativă, cum a fost în Polonia sau cum a fost cu "Carta 77" în Cehia. La noi au fost cîteva splendide gesturi individuale, mai mult temperamentale decît politice, erau proteste personale, împotriva unor situaţii punctuale, în special cenzura, dar şi altele. Asta nu depreciază însă disidenţa românească, ci îi dă o notă romantică, exasperată, cu atît mai mare este meritul celor foarte puţini care au protestat. O întrebare care ar merita o carte, dar încercaţi să răspundeţi ca pentru o revistă. De ce nu am avut astfel de proteste masive, ci doar proteste individuale, de tip Dinescu? În primul rînd, cred că românul este mai concesiv, el se bucură dacă nu