Democraţia este cea mai puţin proastă formă de guvernare pe care oamenii au încercat-o, zicea Churchill. Dar şi cea mai plicticoasă, mă gîndeam eu. Nu prea am văzut pe Discovery filme despre democraţie, despre ce se mai întîmplă prin alegerile din Statele Unite sau măcar din, la întîmplare, Islanda. Despre Uganda nu ştiu decît despre conţinutul frigiderului lui Amin. Despre Hitler am văzut cîte un film despre fiecare etapă a vieţii sale, poate cu excepţia pubertăţii. Despre Adenauer, care a "domnit" mai mult şi mai benefic nu ştiu prea multe, în afară de puţinul pe care mi-l amintesc dintr-o carte a lui Ghiţă Ionescu. Totuşi, se scrie enorm despre democraţie. Freedom House publică anual un raport de cîteva sute de pagini despre cum se mai simte democraţia în toate ţările, chiar şi în cele despre care nu am auzit, cum ar fi Kiribati, o republică cu cîteva partiduleţe şi 100.000 de locuitori, cu capitala la Tarawa, cu un Parlament care se cheamă "Maneba ni Maungatabu", situată prin voia alfabetului lîngă Coreea de Nord, o republică cu o singură dinastie şi un singur partid la 21 de milioane de locuitori. E vorba despre acel fel de rapoarte care e bine că există, chiar dacă puţină lume le citeşte. Partea plină a paharului sună cam aşa: normalitatea e banală, despre normalitate nu se scrie, nu se bîrfeşte şi nici nu se emit mereu opinii paradoxale. Să fie democraţia o banalitate plicticoasă dar tonifiantă, ca picnicul de Paşte? În general, se scrie mult despre democraţie şi se citeşte puţin. Pentru că se scrie în mediul academic şi se citeşte tot acolo. Studiile despre democraţie tind să constituie o subdisciplină în cadrul ştiinţelor politice; una dintre cele mai prestigioase reviste academice se numeşte chiar Journal of Democracy. Dar domeniul rămîne în mare măsură în cadru academic, o preocupare constantă pentru multele ONG-uri internaţionale şi e departe de a