Nopţile, chiar cele nefestive, au avut întotdeauna potenţial: romantic, speculativ, misterios. Îndrăgostiţii sub clar de lună, ca şi poeţii inspiraţi de tenebre sînt demult locuri comune. Există, însă, dincolo de şabloane sau în pofida lor un ce al nopţii, care-ţi dă fiori sau/şi angoase, în funcţie de context. În copilărie, de pildă, aveam un prieten cu care, cînd ne întorceam seara, pe jos, din vreo vizită, mă uitam invariabil pe cer. Şi invariabil vedeam "OZN"-uri. De fapt, orice care mişca sau lumina. Le-am fi descoperit oricum, de fiecare dată. Era jocul nostru. În adolescenţă, tot cu el şi cu un alt prieten, la Bran, ne aventuram, noaptea, spre marginea pădurii: pădurea începea cu un deal, care, pentru noi avea rost de spaţiu dintre, permisiv şi uşor de idealizat. În studenţie, cu un alt prieten intram, tot noaptea, prin holurile blocurilor (pe atunci nu erau interfoane), explorîndu-le sentimental. Cu acelaşi, relaţia s-a mai demitizat, pentru că, mai tîrziu, uitase de expediţii şi prefera să doarmă nopţile. Nopţile festive au fost cu atît mai incitante, cu cît sentimentul de sărbătoare, senzaţia că se întîmplă cu adevărat ceva important le creştea suspansul şi încărcătura emoţională. Revelionul intra, chiar şi pe vremea lui Ceauşescu, în categoria nopţilor albe permise, chiar indicate. Acest lucru era consacrat prin prezenţa programului TV toată noaptea, destrăbălare, altădată, inadmisibilă. Cea de-a doua noapte care s-a impus, încă din aceleaşi vechi vremuri, este, paradoxal, cea de Înviere. Total opusă nopţii de Revelion, cea de Înviere era interzisă; raziile Miliţiei, de atunci, pe străzi, erau binecunoscute. Şi cu toate acestea, avea aproape aceeaşi anvergură ca cea de Anul Nou. Nu mă refer la componenta religioasă, pe care nu ştiu cîţi din cei ce se plimbau pe la biserici şi petreceau, după,

o aveau în minte sau o înţelegeau. Ci la cea de îm